Să ne prezentăm...

Bună ziua şi bine v-am găsit! Numele meu este „Team Building – o soluţie pentru problemele de comunicare internă din IMM româneşti”, dar puteţi să-mi spuneţi doar Licenţa. Eu sunt lucrarea de licenţă a unei studente căreia, din motive de confidenţialitate o să-i zic S.

Povestea mea a început by default în 2002, când S. s-a înscris la ID la Facultatea de Relaţii Publice şi Comunicare din cadrul SNSPA. Am stat cuminte undeva între conştientul şi inconştientul ei timp de 4 ani, fără identitate, fără nume. Prin anul 3 de facultate, am început să ocup din ce în ce mai mult loc în mintea ei. Lumea din jur îi tot vorbea despre mine, îi tot zicea că e târziu şi că e cazul să înceapă să mă definească. Ea nu a cedat presiunilor, nesimţindu-se încă pregătită să dea ce e mai bun din ea. Pentru că trebuie să ştiţi, S. suferă de perfecţionism şi nu poate să facă ceva doar de dragul de a face şi nu ar cumpăra o lucrare gata făcută nici dacă aţi plăti-o – nu din cauza unor valori morale, ci pur şi simplu pentru că nu ar avea încredere într-un autor de pe stradă :) Se gândea de asemenea că şi-ar dori ca eu să o ajut cumva în parcursul ei profesional şi că pentru asta, numai ea mă poate crea.

Pe la sfârşitul anului 4, deadline-ul era iminent. Îmi trebuia cel puţin un nume. S. a început să se uite pe lista de nume propuse de facultate. Un singur cuvânt: booooring! Dacă tot trebuia să se conformeze cu norme impuse de facultate, măcar să o facă în stilul ei :) Aşa că timp de câteva săptămâni şi-a definit contextul şi şi-a pus câteva întrebări.

- Lucrase în PR şi în training şi consultanţă – cum să-şi folosească experienţa pentru a economisi timp şi efort în partea de cercetare şi analiză? cui putea să ceară documentaţie, sfaturi, indicaţii?
- Lucra full-time – ce subiect sau măcar domeniu era din acelaşi film cu jobul ei şi ar fi putut fi util şi companiei?
- Ştia că îi e foarte greu să se mobilizeze dacă nu este pasionată de ceea ce face – ce subiect i-ar fi putut trezi entuziasmul şi l-ar fi putut şi menţine la cote suficient de ridicate pentru a jongla scrierea mea cu jobul?

Şi uite aşa, din întrebare în întrebare a ajuns la ideea că voi vorbi despre team building şi comunicare internă. Şi aşa a rămas, până prin noiembrie 2006. În ziua în care trebuia să ajungă la facultate să vorbească cu profesorul care urma să o coordoneze, numele meu era „Team building şi comunicare internă”. Era ora 3pm. La 5pm trebuia să-mi predea planul. Şi-a pus căştile pe urechi să nu o deranjeze nimeni la birou şi m-a întrebat: „Ok, de unde te apuc?”. Ştia că trebuie să fiu jumate teorie şi jumate practică. Care să fie ipoteza? Uitându-se la numele meu de atunci, şi-a dat seama că e prea vag şi că se înhamă la o cercetare monumentală. „Team building şi comunicare internă în România”? Mmm, nu, tot prea vag. „Team building şi comunicare internă în IMM din România”? Mult mai bine, dar nu destul de specific... Care să fie legătura dintre una şi alta? Restul e istorie...

La 3.30pm a început să-mi scrie ipoteza şi planul, la 4pm a ieşit pe uşa de la birou, la 4.50 era cu planul meu în biroul profesorului, iar la 5.10 ieşea de acolo cu zâmbetul pe buze şi cu doar vreo două subcapitole în plus pe plan. Proful îi zisese să mai vină o dată când teoria mea e completă şi încă o dată când e gata şi partea practică, împreună cu concluziile.

În mod normal, trebuia sa ies din cocon şi să-mi iau zborul de fluture pe undeva prin februarie. Abia aşteptam! Din păcate pentru mine, prin decembrie sau ianuarie s-a dat nu ştiu ce ordonanţă care a spus că mai trebuie să aştept până în iunie. Eu m-am sictirit maxim, vă daţi seama! Eram plină de elan, gata să exist şi – ce să vezi – ţeapă guvernamentală, se amână licenţele... Mă rog... S. era în al nouălea cer în schimb. Câştigase câteva luni de linişte şi pace. Aşa că m-a băgat la loc în sertarul inconştient, unde am zăcut până acu’ vreo două săptămâni.

Când s-a anunţat data la care va trebui să mă predea, biata fată a intrat în panică. „Aoleu, Clémence, ce ne facem?”. Şi-a dat print la nişte calendare şi şi-a dat seama că practic, are 8 săptămâni la dispoziţie să mă inventeze, mai mult sau mai puţin din neant. Până să-i treacă depresia, a mai trecut o săptămână agitată de job.

Concluzia? Momentan nu e niciuna. Mâine, S. mi-a promis că-şi face o temeinică planificare a următoarelor săptămâni, astfel încât să aibă timp şi de mine şi de rivalele mele (proiecte de la job, n-am voie să vorbesc despre ele :P).

Eu voi face tot posibilul să vă povestesc despre mine în fiecare zi. Poate că aşa, dacă povestea mea e aici, în văzul lumii, o ajut pe ea să rămână în priză :)

Pe mâine!